La multe unități de învățământ din țară s-au realizat pe parcursul acestui an școlar anumite dotări prin fonduri străine. Realitatea este că de la analiza de nevoi la ceea ce a ajuns în unele săli de clasă sau de grupă e cale lungă. După dotarea digitală s-a realizat și cea cu mobilier.
La o unitate de învățământ dintr-o zonă de nord a țării s-au predat mai multe lecții o dată cu aproape fiecare tranșă de dotare în câteva luni din acest an școlar. Așa se poate întâmpla când există angajați ,,eterni” (B.M.L.) care confundă fișa postului cu fotoliul și după cum spun unele ,,guri rele” nu ar fi vorba de un refuz al retragerii, ci de un proiect pe termen lung: fotoliul este lustruit zilnic în așteptarea unui succesor din familie.
,,Prima lecție” a fost ,,care de-a puterea.” Gestiunea și darea în folosință, atribuții clare pe hârtie au devenit brusc subiecte de olimpiadă, greu de stăpânit.
Prima lecție s-a finalizat cu o intervenție managerială: acel moment în care confuzia capătă ,,ștampilă.”
Lecția a doua a fost mai palpitantă- în prima zi după o vacanță de basm pentru mulți: printre dulapuri, angajați și muncitori transpirați, copii curioși și bormașini s-a ajuns la o lecție de educație fizică improvizată. Lecția s-ar putea sintetiza la întrebarea:
- Cum să ignori siguranța angajaților și beneficiarilor cu stil?
Management modern în acțiune: muncitori printre copii, cântece și jocuri întrerupte de bormașini.
- Copiii?
- Cine se ocupă de copii când contractele trebuie finalizate?
- Siguranța?
- O sugestie teoretică- complet ignorată.
În grandiosul spectacol al implementării un dulap a ajuns pe capul unui copil. Și lecțiile continuă. Teama, rutina sau neștiința au pus stăpânire pe unii cu atribuții de organizare și subiectul a rămas discret: niciun mesaj pe grup. Prima zi de implementare a celei de-a treia lecții a fost cu câțiva părinți voluntari. Comunicarea a fost un fel de cod: ,,enigma.”
Etapa a doua din lecția a treia: nota internă prin care câțiva angajați ar fi trebuit să își ,,dea concursul” la finalizarea implementării a ceva ce se spunea pe la colțuri că ,,nu putea fi refuzat.”
- Cine spune că managementul educațional nu e sport extrem?
Când dascălii trebuie să navigheze între două realități: să-și ,,dea concursul” la schimbarea pătuțurilor sau un curs plătit de aceeași unitate de învățământ, e dreptul lor să se simtă ca niște ,,acrobați ai birocrației.”
Pentru că tot pe la colțuri se vorbea de expirarea unui contact pe fonduri, spiridușii voluntari din prima zi au fost înlocuiți de câțiva angajați de la alte instituții aduși să transporte mobilier vechi și nou.
Între timp a apărut și ploaia care a găsit câteva paturi abandonate afară. Dar a venit repede soluția: depozitarea lor într-o sală de mese, un fel de ,,feng shui” administrativ. Important este să se finalizeze contractele impecabil.
Paturile există, dar lenjeriile vechi nu se potrivesc.
- Copiii?
Importante sunt mărețele raportări și bifarea contractelor. Fondurile au fost absorbite. Există dotare, dar unii au rămas artizani ai improvizației.
- Mobilierul vechi?
Când totul e în gestiunea cuiva, ordinea și transparența devin opționale.
Dacă un fost director (G.I.T.) a avut grijă ca un scaun să ajungă în mâini private pe câțiva lei, de această dată lucrurile au stat diferit.
Analiza de nevoi a fost poezia oficială. Unii au apărut în decizii bune la alte concursuri ,,de merite.”
Implementarea- un spectacol al improvizației. Lecțiile au inclus ,,jonglerii cu dulapurile,” voluntari în șantier, concursul ploii, metoda ,,care de-a puterea,” transformarea sălii de mese în depozit de mobilier și copii martori la haos și improvizație.
Unii copiii au învățat lecția cea mai importantă: supraviețuirea într-o lume administrativă care nu prea ține cont de ei.
Maria Tudose