În unitățile de învățământ cu personalitate juridică directorii nu sunt figuranți pe afiș, ei au calitatea de președinți ai consiliilor profesorale. Totuși, când pe convocatoarele unor asemenea ședințe de consiliu apar substantive și adjective, fără să se înțeleagă ce se întâmplă concret acolo, primul indiciu nu mai este profesionalismul, ci exact lipsa lui.
În legile învățământului, în regulamentele și metodologiile specifice se specifică care sunt atribuțiile, rolurile directorului, consiliilor, diriginților, etc. Nicăieri nu scrie că ședințele consiliilor profesorale sunt parade de cuvinte sau expoziții de coperți puse pe masă pentru a se demonstra că există.
Se pare că un director al unei unități de învățământ (T.M.) dintr-o zonă de nord a țării a confundat consiliul profesoral cu o sală de expoziție unde se fac prezentări. Și arta are locul ei într-o școală, dar managementul nu este doar artă, ci și știință. Iar știința cere rigoare, nu etalarea unor coperți fără conținut. Și conducerea nu e nici ,,muzeu,” nici spectacol improvizat.
În locul unor ,,prezentări de copertă” ale unor documente, un fel de recuzită fără substanță, cadrele didactice au nevoie de conținut. Dacă se dorește o consultare reală, documentele se livrează înainte, nu se flutură pe sub nasul acestora în timpul ședinței pentru a se putea consemna că s-a realizat: ,,prezentarea.”
Iar pentru a demonstra că se dorește un dialog autentic, se pot folosi mijloace didactice moderne și în timpul ședințelor, exact cum li se cere profesorilor să facă la clasă. Dacă dascălii sunt evaluați după câte resurse educaționale deschise creează, după câte soft-uri educaționale au, după câte instrumente de predare- evaluare online ,,mânuiesc,” este firesc ca și aceștia, la rândul lor, să aibă așteptări ca directorul să fie în pas cu vremurile, să urce în secolul XXI. Și conducerea școlilor ar trebui să nu rămână cartonată în secolul XIX, cu ,,ședințe- copertă” și ,,management de vitrină.”
După ce câțiva profesori și-au exprimat votul liber într-o ședință de ,,conciliu” profesoral a venit un director bine ghidat de ,,sfori colorate” și a crezut că poate face ,,o magie de conciliu:” a dat ignor unor voturi imaginându-se pentru câteva clipe iluzionist. Magia de a ignora voința și votul unor profesori nu ține nici de management, nici de legalitate- poate de un număr prost regizat, unde aplauzele lipsesc și rămâne doar ridicolul.
Când același director mai impune și componența unor comisii după ,,pohtele personale” crezând că țin loc de lege, atunci ridicolul atinge noi culmi și directorul scoate la lumină adevărata operă: ,,codul juridic de buzunar”- ediție unică. Cazul nu este singular, deoarece nenumărați directori din perioada contemporană consideră că metodologiile educaționale sunt simple schițe, pe care le pot redesena după chef, ca niște artiști care mâzgălesc pereții cu carioca și se autointitulează pictori. Doar că, în aceste condiții, nu se poate vorbi despre artă, ci despre caricatură: un management în care moftul e ridicat la rang de ,,CONSTITUȚIE locală.”
Primul lucru pe care ar trebui să îl intereseze pe un director este dacă cei nominalizați în diferite ,,comisii și comiții” au ceva calificări pentru acele roluri. Și atunci ridicolul nu mai este doar accident.
O unitate de învățământ cu personalitate juridică are un regulament de organizare și funcționare și un regulament de ordine interioară indiferent câte structuri îi atârnă pe schelet. Dacă este structura și regulamentul, atunci este ,,maculatură pe antet.” Managementul educațional nu este feudalism administrativ.
Validarea unor documente pentru care a fost consultat personalul didactic nu se rezumă la fluturat de coperți și la împărțit de pixuri pentru semnături ,,de asumare.” Nu toți profesorii sunt de decor iar ședințele de ,,conciliu” nu sunt ,,campanii de semnături în orb.” Doar unii primari obișnuiți să taie panglici și să semneze fără să știe ce au în față își permit asemenea exerciții de neglijență, dar cu aer oficial. O instituție în care se face educație nu este o ,,caricatură birocratică.”
Un profesor care se respectă și își respectă meseria nu va copia proiectul de lecție de pe internet și apoi va pretinde că e ,,opera” lui. Prin aceeași logică, nici directorii nu pot plăti firme să le scrie documente, ca mai apoi să le fluture prin ședințe drept creații autentice. Acest lucru ar însemna impostură managerială, contrabandă administrativă și un simulacru de profesionalism. În orice unitate de învățământ responsabilitatea ar trebui să fie fundamentală. A te ascunde după coperți străine și a mima competența pe bani publici nu este doar ridicol, ci toxic.
Până a se ajunge la un grafic de asistență trebuie parcurși niște pași clari, cu mare responsabilitate managerială. Dar, când și graficul e redus la o ,,prezentare de copertă” fluturat teatral înainte de a fi avizat de către un ,,conciliu director” devine limpede ce fel de standard managerial se practică: unul ,,de vitrină.”
Gesturile de fluturare de la catedră a unor documente definesc un surogat managerial: un hibrid între spectacol și improvizație, în care fondul lipsește și forma țipă din răsputeri. Standardul nu are legătură cu bifatul formalităților. E ca și cum un director ar arăta doar ambalajul unei cutii goale și ar pretinde că a livrat produsul. Managementul educațional nu se rezumă la ,,managementul de carton:” lucios la exterior dar gol în interior. Strategia managerială nu este joc de mimă. Directorul nu este magician care scoate iepuri falși din pălărie. Diferența între magician și director este că pe ,,scena școlii” directorul nu stârnește aplauze, ci un râs amar.
Când un director insistă să aibă în anumite ,,comisii și comiții” angajați suspectați că au pierdut documente, absenți fiind chiar în ședința de nominalizare, atunci organizarea devine farsă administrativă. Este ca și cum un elev ar fi călcat pe stradă de o mașină, dar ar fi obținut în acea perioadă nota zece la o disciplină din orar.
Rolurile din unele școli au ajuns să se împartă pe criterii de obediență, nu pe responsabilitate. Unii directori se pare că nu se pot descurca decât cu personaje puse ,,din oficiu,” uitând că standardul managerial nu este capriciu.
După votul dintr-un ,,conciliu profesoral” urmează cel din ,,conciliul de conducere” și o hotărâre asumată, publicată la două zile conform metodologiilor și o decizie atunci când există standard managerial. Când este improvizație, regula se schimă: ce s-a voatat azi, mâine se evaporă. Iar directorul în loc să fie lider ajunge să joace rolul de Pinochio în fața propriilor angajați, demonstrând public că una spune și alta face. Coerența devine ,,bâlbă instituțională,” iar managerul în loc să clădească încredere, își exprimă singur neputința. Unele ședințe de ,,conciliu profesoral” se transformă rapid în spectacole prost regizate fără aplauze, dar în care se aud clar, tot mai clar fluierăturile.
În orice unitate de învățământ profesionalismul nu se face cu ,,sfori colorate,” proiectul de regulament se dezbate, voturile profesorilor nu dispar ca prin ,,magie,” comisiile nu se formează cu personaje ,,din oficiu.” Rigoarea , responsabilitatea și respectul trebuie să domnească în instituțiile în care se face EDUCAȚIE. Fluturatul coperților, ,,pohtele personale,” hotărârile absente, lipsa transparenței sunt specifice unui spectacol de ridicol orchestrat de directori obedienți care reușesc să își strice singuri credibilitatea. Zgomotele și praful de scenă nu țin loc de standarde, de profesionalism, de leadership.
Maria Tudose