Într-o zonă de nord a țării există un director (V.F.) care crede că poate reinventa legea în unitatea de învățământ pe a cărei funcție este detașat în așa ,,zis-ul interes al învățământului.”
Directorul, bine consiliat și a cărei activitate este monitorizată de o echipă de angajați de la un Inspectorat Școlar Județean dintr-o zonă de nord a țării, a decis că arhiva instituției nu este doar un teanc de dosare prăfuite, ci un adevărat ,,cufăr al comorilor.”
– Cine deține cheia?
– Tot directorul.
– Ce poate merge prost?
Fără a avea un arhivar calificat sau o persoană dornică să își asume inclusiv dispariția unor documente, deteriorarea unora sau chiar scoaterea și folosirea lor abuzivă, directorul a pășit triumfător în arhivă ca într-un teritoriu virgin. A cotrobăit printre documente, a selectat cu grijă filele cele mai convingătoare, și le-a folosit într-un proces personal.
Nimic nu exprimă valoarea unui profesionist mai bine decât a transforma documente publice în arme private. E ca atunci când îți faci singur regulile într-un joc de Monopoly, doar că în loc de bani falși ai dosare sau documente reale, semnături și poate și câteva date personale strecurate printre file.
Nu trebuie neglijat faptul că accesul în arhivă s-a realizat după aceeași rețetă și de fostul director (G.I.T) timp de doi ani. A considerat că legile arhivistice sunt opționale și responsabilitatea e o ,,legendă urbană.” Ștafeta a fost preluată cu entuziasm de următorul director. ,,Rețeta” succesului administrativ a celor doi este simplă: zero reguli și documentele circulă după principiul: ,,cine caută găsește.”
Surprinzător sau nu – în toată această perioadă niciun inspector școlar de la un Inspectorat Școlar Județean dintr-o zonă de nord a țării nu a avut curiozitatea să tragă de mânecă vreun director și să întrebe:
,,Dar arhivarul unde este?”
Poate tăcerea a fost parte din ,,rețetă.” Nici cei prezenți într-o inspecție școlară generală nu au fost preocupați de acest subiect, preferând să aplice metoda clasică: ,,nu e treaba noastră.”
Cireașa de pe tort: a fost numit totuși un ,,arhivar” fără cursuri pentru nici trei luni strict să legitimeze pe hârtie activitatea unei firme care a muncit contra cost. ,,Recomandarea” a venit de la cei în măsură să verifice ,,poveștile arhivistice.” O dată cu încheierea mandatului fostului director s-a finalizat și activitatea ,,arhivarului de ocazie.” ,,Rețeta” a continuat pe considerentul: unde legea e opțională, verificarea e ornamentală iar responsabilitatea…. temporar indisponibilă.
- Ce poate fi suspect în faptul că un director folosește arhiva unei unități de învățământ în scop personal?
Și ce bine că accesul la arhivă este lăsat la liber, ca la un ,,second-hand de documente istorice!”
Așa se poate redescoperi farmecul hârtiilor autentificate cu ștampila decolorată a trecutului, perfecte pentru orice tip de proces personal. - De ce să ceri acte oficiale printr-o instanță, când poți face un ,,safari arhivistic” pe cont propriu, direct din biroul tău, fără bilete, fără ghid, fără responsabil?
E ca un ,,Netflix administrativ,” doar că în loc de seriale, ai dosare. Iar cu un pic de îndemânare, poți scoate probe. O adevărată revoluție în transparență… deghizată în oportunism legal.
Cînd nu există un arhivar se pare a fi echivalentul unui ,,pașaport spre libertate absolută:” - „Nu este arhivar? Minunat! Atunci cine îi poate opri să răscolească arhiva ca într-un anticariat personal?”
Intră cine vrea, ia ce vrea, folosește cum vrea.
Și totuși, surpriză: legea nu spune „cine prinde, ia primul.” - Dar de ce să te complici cu registre, când ai cheia de la dulap și o încredere nețărmurită în propriul simț al dreptății?
Și toate acestea sub privirile încurajatoare ale unor inspectori școlari ,,monitori” și a unui consilier juridic, care par să fi confundat inspecția tematică cu o vizită de curtoazie.
Lucrurile nu s-au oprit însă la acest nivel. Aflând despre complicitatea unor inspectori școlari cu un director, ba chiar și despre scurgeri de informații și documente de la un Inspectorat Școlar Județean din nordul țării, câțiva semnatari de la forul superior, Ministerul Educației și Cercetării, au luat o decizie curajoasă: au pasat problema exact în brațele celor implicați, trimițând ,,spre rezolvare” acelorași inspectori școlari, care ar fi trebuit să o prevină. O strategie administrativă de tip: ,,vulpea paznic la coteț,” perfect adaptată vremurilor în care controlul înseamnă consiliere, iar responsabilitatea este ceva ce se pasează ca o minge fierbinte.
Pentru a nu strica tradiția și profesionalismul improvizat se așteaptă cu interes următorul nominalizat, după principiul: ,,respiră și mai ține un dosar în mână.”
În loc de concluzii: nu mai rămâne decât să se organizeze un concurs: ,,ARHIVA- secțiunea freestyle.” Criterii de jurizare: originalitate în ignorarea legislației, talent în a lucra sub un maldăr de dosare și complicități și viteză în scoaterea documentelor după ,,pohte.”
Maria Tudose