,,Directori la ofertă: doi pe-un loc de onoare!”
Când se dorește transformarea biroului de director în cușcă de circ, rețeta este: declarații la comandă.
Într-o zonă de nord a țării, pe ,,meleagurile educației românești,” își exercita funcția un director (G.I.T.) care stăpânea mape cu declarații dictate prin șoapte dulci ca o amenințare.
,,Gurile rele” spun că poate primi o diplomă de excelență în ,,șantaj administrativ” sau un stagiu de perfecționare cu specializarea: ,,Etică instituțională- partea I: Cum să nu mai faci.”
Lucrurile nu s-au oprit, deoarece a urmat un alt director pe aceleași meleaguri (V.F.), care și-a dovedit măiestria prin arta presiunii în aceeași direcție. Împreună formează un duo magic: nu frați de sânge, ci de șantaj, legați nu de codul etic, ci de alt cod, care-i tot așteaptă cu brațele deschise.
Aceleași ,,guri rele” pomenesc despre niște bonusuri meritate: fie mutarea din biroul de director într-o ,,încăpere open space,” fie înlocuirea laptopului cu o carte scrisă de un renumit filozof, fie ședințe periodice….nu cu INSPECTORATUL.
Final fericit?
Cei doi ,,regizori ai teatrului absurd din instituție” ar putea să scrie și ei declarații, sub semnătură personală.
,,Naivul devotat”- crede că dacă face ce-i zice șefu’, scapă de belele. La final, s-ar putea să- l aștepte exact ce voia să evite: beleaua cu majusculă.
Tipologii de angajați șantajabili:
,,Constrânsul artist” se plânge în pauza de cafea, dar la birou scrie după dictare declarații demne de un premiu la dramaturgie.
,,Lăbuța ridicată”- știe că e o porcărie, dar zice: „Ce să fac, dom’le? Așa e sistemul…”
OGLINDA DESTINULUI:
,,Ai semnat azi împotriva colegului?
Mâine cineva va semna împotriva ta. La fel de ușor. La fel de fals.”
CE CÂȘTIGI CÂND ,,PUI BOTUL?”
O crustă temporară de protecție care crapă la prima ,,poveste.”
Priviri reci pe coridor, în loc de respect.
O poreclă de genul: ,,turnătorul cu papion,” ,,evanghelista biroului 1,” ,,stenografa securității școlare,” ,,doamna dictofon,” ,,madam șopârlița.”
CE POȚI FACE ÎN SCHIMB?
Învață un cuvânt magic: „NU.”
Găsește-ți coloana vertebrală. Nu e opțională, chiar dacă n-ai fost la anatomie recent.
Ține minte: demnitatea nu e un moft sindical. E un vaccin anti-șantaj.
Când biroul managerial ajunge un instrument de control abuziv asupra personalului, metodele folosite sunt: șantajul, favorurile și presiunile psihologice – toate pentru a fabrica declarații scrise împotriva unor colegi incomozi.
CUM FUNCȚIONEAZĂ MECANISMUL ABUZULUI?
Mai mulți angajați au scăpat câte ,,un porumbel” pe ici pe colo că ar fi fost chemați periodic, INDIVIDUAL, în biroul unui director, apoi a altuia, unde li s-au impus redactări de declarații – nu oricum, ci dictate de conducere și îndreptate împotriva unui coleg.
Miza: eliminarea sau compromiterea profesională a unui angajat.
Un climat al fricii și al tăcerii. Teama de represalii a devenit parte din rutina zilnică a unora.
Și cei care au acceptat să folosească ,,pixul suprem” sunt fie autori ai unei fapte, fie complici.
„Nu mai contează ce este adevărat. Contează ce vrea directorul să fie scris.”, spune un angajat.
Atunci când unii directori colaborează pentru a manipula personalul prin șantaj și declarații dictate, nu este vorba doar de abuzuri individuale, ci de o structură de putere internă menită să acopere nereguli grave și să reducă la tăcere unii angajați. Practicile lor se transformă într-un sistem de intimidare organizat, cu efecte devastatoare asupra transparenței, încrederii și funcționării corecte a unei instituții.
Declarațiile la schimb pentru un loc într-o altă formațiune de studiu înseamnă că EDUCAȚIA a ajuns să fie traficată la biroul directorului. Beneficiarul indirect este transformat dintr-un partener educațional într-un instrument de execuție al răzbunării unui director. Acest gen de practică transformă colaborarea beneficiar indirect- unitate de învățământ într-o înțelegere de tip clientelar, în care adevărul este negociabil, iar justiția educațională este înlocuită cu favoruri și presiuni.
În curtea unor unități de învățământ nu se mai joacă șotron, ci șantaj emoțional, cu fișe de înscriere în buzunar și cerneală politică pe hârtie: nu contează că nu se spune adevărul. Lozinca este: ,,Facem rost de semnături, nu de adevăruri.”
Și uite-așa, unii beneficiary indirecți ajung martori mincinoși, copilul e „răsplătit” pentru minciună, iar unitatea de învățământ devine un talcioc unde EDUCAȚIA se dă la ofertă, dacă ai pixul și obedientul potrivit.
,,Locuri limitate! Mințiți acum, până nu se umplu formațiunile de studiu!”
Alte ,,guri rele” afirmă: după fiecare „vizită” a unor angajați sau beneficiari indirecți la biroul său, directorul adaugă încă o filă în „dosarul negru” și nu ezită să se laude:
„Am deja zeci de declarații. Nu are cum să scape!”
Transformarea presiunii în trofeu și a manipulării în armă arată o deturnare profundă a scopului educațional: de la formarea copiilor, la formatarea opiniei colective cu forța.
Problema este mult mai amplă: vulnerabilitatea instituțiilor de învățământ în fața abuzurilor de putere.
Maria Tudose