Există instituții în România care se ocupă de evaluarea calității. Și pentru aceasta se folosește de experți în evaluare.
Există și standarde de autorizare sau de acreditare. Iar scopul unor evaluări ale unor unități de învățământ este verificarea conformității cu cerințele standardelor.
Vizitele de evaluare externă se finalizează cu niște rapoarte de evaluare care, potrivit prevederilor legale în vigoare, trebuie aprobate și făcute publice.
Când ajung publice unele documente se poate ascunde mai greu: neputința, neștiința, incompetența, nerespectarea legislației, lipsa de profesionalism, unele practici cu care unii au fost obișnuiți, ajungând să creadă că sunt în regulă.
Când există o metodologie cu termene clare și nu o poți respecta, este greu să îți asumi într-un raport de evaluare externă respectarea legislației. Poate de aceea unele rapoarte de evaluare externă au număr de înregistrare, au coordonatori, sunt validate, iar altele nu au nici număr, nici coordonator, nu apar nici validate, nici invalidate.
Iar când este vorba de alternative educaționale, evaluatorii trebuie să fie și experţi în evaluarea externă a acestora, deoarece așa spun metodologiile specifice.
Este bine când ajungi în postura de a evalua o unitate de învățământ să existe concordanță între documente, deoarece nu se știe niciodată pe unde sunt plimbate. Dacă una apare în procesul verbal și alta în raportul de evaluare externă deja evaluarea este ,,cu cântec.”
Când nu reții nici numele unei asociații de părinți, deja semnele de întrebare se înmulțesc și despre ,,experți” și despre observatorul trimis din partea unui Inspectorat Școlar din nordul țării și despre activitățile realizate sau pretinse a fi fost realizate. Unii fac ,,pași mici și mari” iar alții ajung la ,,soare” prin fel de fel de asociații, dar pentru ,,experți” nu este nicio diferență atunci când este vorba despre un interviu.
Dacă legislația are prevederi clare despre proceduri sau oferte educaționale și raportul ,,experților” ignoră legislația, rezultatul este unul sub semnul întrebării.
Când niște delegați ai unui Inspectorat Școlar din nordul țării constată imediat după vizita de evaluare externă că lipsește o procedură privind circuitul unor documente, atunci ,,experții” evaluatori au putut concluziona și buna funcționare a sistemului de comunicare internă și externă. Necazul este când practica directorului (G.I.T.) încurcă înscrisurile evaluatorilor sau ,,experților.”
Dacă solicitarea de evaluare este de la începutul lunii a doua, iar vizita este la finalul lunii a cincea, pentru unii pretinși specialiști intervalul nu este nici mai mult nici mai puțin de 30 de zile, altfel nu se putea realiza vizita.
Un director de unitate de învățământ este responsabil de activitatea de elaborare a ofertei educaţionale și, potrivit legii, trebuie să o propună spre aprobare consiliului de administraţie.
Dacă nu este oferta actualizată anual, dacă nu este aprobată de ,,conciliul director” nu este o piedică pentru ,,experți” să scrie că există sau că este actualizată. Riscul este când se indică și unde poate fi găsită, deoarece atunci se constată imediat că unele cadre didactice nici nu mai lucrează de o perioadă în unitatea evaluată. Dar, oferta este actualizată, chiar anual, conform unor înscrisuri publicate într-un raport public.
Atunci când se discută de CALITATE se au în vedere mai multe rapoarte: unele sunt de evaluare internă, altele externă. Dacă unele lipsesc, pentru ,,experți” nu reprezintă un impediment nici acest aspect.
Ciclul CALITĂȚII este pentru cunoscători, unii ,,experți” nu par interesați nici de activitățile de îmbunătățire, dar nici de cele de evaluare internă propuse de o comisie numită de evaluare. Dar, dacă nici componența acesteia nu este cea dată prin lege, nici acesta nu este un imbold ca să se consemneze ceva recomandări în raportul de evaluare externă.
Atunci când lucrurile trebuie să iasă bine în raport nu contează pentru unii experți nici termenele, nici procedurile, nici comisiile, nici rapoartele sau ofertele, dar nici conținutul lor. Culmea că unele ar fi trebuit încărcate și pe o platformă numită a CALITĂȚII.
Dacă în loc de trei rapoarte sunt numai două, la unii ,,experți” merge și așa.
Ciclul de evaluare internă: planificare – realizare – evaluare – revizuire nu prezintă mare importanță nici pentru ,,experți”, nici pentru director (fost inspector școlar), nici pentru o comisie de evaluare. Dacă s-ar cunoaște unele lucruri legate de CALITATE s-ar vedea în documente. Dacă nici trași de mânecă unii nu le văd, atunci este foarte întuneric și efectele lui devin din ce în ce mai periculoase.
Când un plan nu este nici dezbătut, nici avizat de un ,,conciliu” nu are nicio relevanță, nici pentru observator, nici pentru ,,experți.”
- Dacă nu contează planurile manageriale, de ce ar conta banii?
Riscurile, abaterile, lipsa unor implementări, achitarea unor sume de la unii de la alții sunt apanajul celor susținuți și agreați.
De la CEA până la CEAC mai este doar un ,,C” lipsit de importanță pentru unii. Pentru alții este ,,C” de la CALITATE.
Și participarea la programe de dezvoltare profesională a personalului ține tot de CALITATE pentru unii. Pentru un președinte de comisie nu are relevanță, chiar dacă este și director. Iar pentru ca unii ,,experți” să vadă acest lucru mai trebuie citit și câte un regulament pentru a se ști măcar unele atribuții. Neștiința poate duce la încă un indicator- îndeplinit, evident din punctul de vedere al unor ,,experți.”
Este ușor să bifezi indicator după indicator mai ales când evaluezi și activitatea unui întreg corp profesoral, dar omiți să arunci o privire măcar la decizie sau la decizii. Pentru specialiști, poate, concluziile sau recomandările ar fi fost altele. Pentru unii ,,experți” nu contează nici decizii, nici tematici, nici procese verbale, nici practici sau metehne.
Dar, nici faptul că o parte din activitățile date prin metodologie nu s-au respectat nu au oprit emiterea unui alt ORDIN, un ORDIN de MINISTRU.
Maria Tudose