În țara noastră dreptul de a petiționa este un drept constituțional. Autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii în termenele şi în condiţiile stabilite potrivit legii. Modalitatea de gestionare a petițiilor este reglementată printr-o ordonanță de urgență. Sunt instituții care și-au făcut și proceduri proprii de gestionare a petițiilor. Doar că acestea nu pot conține prevederi în afara celor date prin legislația actualizată.
Într-un Inspectorat Școlar Județean din nordul țării unii inspectori școlari au o formă ,,deosebită” de a soluționa sesizările sau reclamațiile: le oferă acestea celor reclamați (directorilor de unități de învățământ preuniversitar, de exemplu) în copie pentru a remedia unele aspecte sesizate. La fel se procedează și cu unele rapoarte: se fac copii după ele și ajung ,,la cine trebuie”.
Oare aceasta este modalitatea corectă de soluționarea legală a petițiilor ce le sunt adresate instituțiilor publice sesizate?
Așa ar trebui să se dispună măsurile de cercetare și analiză detaliată a tuturor aspectelor sesizate?
Poate persoana în cauză să soluționeze anumite aspecte sesizate despre activitatea acesteia?
Dar subordonații persoanei a cărei activitate a fost reclamată pot soluționa aspectele sesizate?
Ce denotă astfel de practici?
Ce încurajează astfel de practici?
Poate fi considerată abatere disciplinară intervenția pentru rezolvarea unor petitii în afara cadrului legal ?
Toate aceste întrebări au răspunsuri în legislația românească, care trebuie cunoscută, aplicată și respectată. Dacă nu se întâmplă aceste lucruri, atunci situația este scăpată de sub control și nu se știe când cei care folosesc aceste forme ,,deosebite” de soluționare a petițiilor vor suporta consecințele specificate în legislație, dar, cu siguranță, vine o vreme pentru toate.
Maria Tudose