Sunt unii directori care la unele capitole sunt maeștri. Activitatea managerială în condiții de eficiență și eficacitate s-a rezumat la modul de folosire a angajaților. Un astfel de director (G.I.T.) a reușit să pună unii angajați creduli să modifice unele documente, după ce singur a dat acest exemplu, arătând că se poate. Astfel unul a modificat un proces verbal de la o ședință de ,,conciliu de administrație,” recunoscut într-o zonă de nord a țării ca fiind la rândul său un fost director care avea ritmul său de activitate. Altul a modificat un chestionar, iar directorul nu a mai știut pe unde care variantă a scos-o din jobenul managerial, reușind performanță să se încurce în știință și să scoată ambele variante buclucașe. Imediat după aceea, crezând că merge șmecheria, directorul hotărât (un fost inspector școlar), a folosit un alt angajat pentru a redacta din când în când câte o erată. Culmea este că el nu știa, dar acestea apăreau ca să mai pună bietul director câte o plapumă pe câte o scăpare, o gafă managerială, o încercare de a arăta celorlalți angajați că se descurcă sau șefilor că este încăpățănat și face cum dorește.
Văzând că merge treaba cu câte unul, i-a mai poftit în birou să mai scrie câte-o poveste după dictare. Unii s-au riscat să se joace și de-a scribalăii, uitând ce au spus cu câteva minute înainte. ,,Dacă spune șeful, cu plăcere!”
Ca să pară mai credibilă câte o poveste s-a gândit directorul că se poate face și muncă în echipă și au apărut unul câte unul câte un martor. Nu este vorba despre vreo credință, ci despre folosirea unor angajați pentru a semna că ar fi fost părtași la anumite lucruri.
Lucrurile nu s-au oprit însă, deoarece, crezând directorul că merge treaba în echipă, a tot mărit echipa și a trimis câte un sol cu o hârtie pentru asumare. La început și-a asumat-o cine a dorit, directorul a uitat să le înregistreze toate în registrul de intrări- ieșiri, folosit la rândul lui, ca pe o comoară personală. Acolo se șterge, se modifică, se lasă rânduri necompletate pentru a mai putea repara tot cu câte unul, altul sau mai mulți câte o lipsă, nereușită sau ispravă managerială.
S-a ajuns și la etapa că dacă nu semnează toți sunt împotriva directorului sau nu susțin directorul în toate demersurile ascunse, la care a reușit să își dovedească măiestria.
Fiind foarte priceput la manevre pe la spate a început să îi folosească pe fiecare la câte ceva: pe cei de o anumită credință sau nivel în comisii de evaluare sau de etică, neștiind adevăratul motiv al ,,vopsirii unora.” Pe alții i-a pus să vândă câte un obiect casat să facă din orice ,,un bănuț negru pentru zile albe.”
Unii subordonați adună bănuții și alții îi dau. Se vinde orice. Chiar și resturile alimentare. Pe la colțuri se chicotește: la același preț cu o porție de mâncare ,,la nevoie.” Numai că la câte servicii au făcut unii directorului, nevoia e mare și vin cu ea direct de acasă.
Cât timp subordonații sunt cu burta plină, fie că mănâncă de dulce sau de post, își permit să emită și pretenții. Și astfel se poate trece la alt nivel. Unele lucruri casate, folosite din când în când la câteva sindrofii, au fost duse la câte o biserică sau mănăstire pentru a arăta că se fac lucruri bune: donații.
Văzând că merge treaba cu casarea, unii subordonați au crezut că se poate casa orice și mai ales în orice condiții: de la scaune, la covoare, până la cărți. Unii n-au știut ce să mai facă pentru a înființa o bibliotecă, altfel nu puteau fi nici autorizați provizoriu să funcționeze, alții au reușit să facă ce s-au priceput mai bine: au casat carte după carte. Văzând că merge treaba cu casarea prin birouri s-a ajuns și la sigilii. Aici a fost puțin mai greu că au fost implicați mai mulți: unii le-au copiat, alții le-au dus acasă, alții au răspuns de ele și de câte o copie de-a lor (că nu au avut ce face), alții au tergiversat, alții au acoperit, rolurile au fost împărțite. Au fost jucători și din exterior. A fost un întreg lanț al manevrelor, crezând că nu li se mai poate da de capăt. S-a găsit câte un angajat sau o echipă pentru fiecare etapă: unii au scris procese verbale, alții și-au asumat, alții au preluat chei, alții funcții, alții arhive, etc. Rând pe rând, au pus toți umărul deoarece trebuiau să arate că se descurcă, că se implică, că le pasă. Fiecare a fost motivat într-un anumit mod de director, deoarece avea exercițiu: trecuse pe la un Inspectorat Școlar Județean din nordul țării unde a învățat tot felul de tehnici de a folosi subordonații în funcție de nivelul acestora, priceperea sau nepriceperea lor, motivația oferită, recompensele date de director. Cu o mâncărică, o liberă, 1- 2 – 3 ore libere, câteva zile în plus de ședere acasă, plata cu ora, adeverințe la dosarele de ,,merite,” absențe de la diverse ședințe de ,,conciliu”, directorul a încercat să demonstreze că îi pasă de unii subordonați. Doar nu dă din podul lui.
Au existat și angajați care s-au priceput la mâncare. Și au venit cu ea de-acasă: pachete- pachețele. Obrazul subțire, la capitală, cu cheltuială se ține.
Și uite așa, s-a ajuns de la un pachețel și la bani. De fapt, nu era decât un pas distanță. Și angajații au început să scoată din buzunare bănuț după bănuț: pentru una, pentru alta, necrezând că vreodată directorul va declara pe ici pe colo despre isprăviile sale. Ca să scape de o poveste, a inventat alta și tot așa, poveștile s-au înmulțit, la fel și banii, ajungând până la situația de a nu mai ști la cine ce poveste a depănat pentru a se descurca sau a crede că se descurcă sau a arăta unora că se descurcă.
Vorba românului: ,,Nu este prost cel care cere, ci cel care dă!”
Dar, povestea merge mai departe și directorul nu se oprește: și folosește, și folosește, și folosește câte unul sau mai mulți în funcție de situație sau problemă. Iar unora le place să fie folosiți: fiecare cu crezul său, cu potențialul său, cu nivelul său.
Și s-a ajuns și la beneficiarii indirecți. Unii nu au știut în care poveste intră. Alții au avut câte un interes. Iar alții au pus umărul la câte o poveste, deoarece au fost și ei ajutați și au crezut că lucrurile așa se pot rezolva. Alții cred că așa trebuie. Și unii dintre ei fac la fel: o atenție, un cadou, un serviciu, câte o chetă cu diverse ocazii ,,pentru doamne,” unele ,,doamne.” Pentru că se practică, pentru că se poate, pentru că se primește.
Numai că tot un proverb românesc spune că: ,,Ulciorul nu merge de multe ori la apă.”
Maria Tudose