Într-o zonă de nord a țării se joacă un spectacol al unor ,,regulamente cu dichis.” O simplă validare s-a transformat într-o telenovelă procedurală. După o ,,prezentare de copertă” s-a trecut la ,,ședința de avizare” dintr-un ,,conciliu profesoral” finalizat fără avizare, chiar dacă invitația venea înainte de ,,conciliu” din partea președintelui de ,,conciliu” (T.M.).
După ședință s-a ajuns la un sondaj pe un grup de comunicare într-o perioadă de grație a digitalizării. Numai că varianta de abținere a fost omisă. Evident că spectacolul nu s-a încheiat și cum transparența pare a se dori cuvântul de ordine, a mai urmat o întrunire online cu o temă unică: ,,avizare prin vot.” Dar, votul s-a desfășurat tot prin sondaj pe același grup de comunicare. Se pare că deciziile manageriale serioase se iau de unii într-un poll pe un grup de chat.
Spectacolul însă atinge culmea când directorul se dovedește a nu face diferența între un document și un formular. Important nu este însă procesul, ci rezultatul: unii sunt ,,veșnic nemulțumiți,” în timp ce alții ,,se străduiesc din răsputeri.” Astfel, cu o perspicacitate a unui astrolog amator, angajații au ajuns să fie împărțiți de director în două tabere: nemulțumiții și sârguincioșii, aruncând în derizoriu orice tentativă de evaluare obiectivă, mascând și eșecul procedural, dar și cel decizional sub preșul eternei probleme de atitudine.
Spectatorilor le rămâne de admirat finețea procedurală a unei unități de învățământ în care un grup de comunicare a devenit oficial un ,,instrument de GUVERNARE.”
Când un director care nu face diferența între un document și un formular, dar își propune să evalueze competența didactică digitală a subordonaților, e ca și cum i s-ar cere unui analfabet funcțional să evalueze teze de doctorat.
În prima săptămâna a anului școlar au existat, din nou, două tabere: a celor norocoși și relaxați și a celor conștiincioși și în activitate. Unii angajați au primit un concediu de odihnă ,,special,” în ciuda actelor normative de bun simț care reglementează perioada în care cadrele didactice își pot lua concediu de odihnă. Fidelitatea unor angajați se ,,cumpără” cu o ,,oază de relaxare” în primele zile din septembrie, iar bugetul unei școli se transformă într-un ,,fond de recompense personale.”
Directorii au și rol de ordonatori de credite. Și, prin acte de generozitate administrative, se pare că prima săptămână din activitatea unor dascăli se poate transforma în ,,oaze de relaxare.”
Spiritul managerial modern cere flexibilitate: nu contează ce spune legislația, cererile de programare a concediului, condica, pontajul, etc. Regulile se aplică numai unor angajați din cele două tabere: cei ,,aleși” au ajuns să fie plătiți pentru absență, iar ceilalți s-au bucurat de freamătul școlii. În fond, se poate discuta de o chestiune de viziune: unii vorbesc despre respectarea legislației și a normelor, alții excelează la inovație în domeniul concediilor de odihnă. Și, uite așa: prima săptămână de școală a ajuns pentru o categorie de angajați un ,,bonus de relaxare” legalizat de director.
În același spirit al modernismului s-a ajuns la un nou concept de leadership: ,,program personalizat după autobuz.” Din nou se poate discuta de două categorii de angajați: cei care se luptă cu traficul și cu respectarea orarului și cei care beneficiază de un regim de ,,mobilitate avansată.” Și atunci, beneficiarii indirecți concluzionează pe la colțuri că programul școlar este doar o sugestie, fiind nevoiți să își adapteze viața profesională după mofturile unora. Există însă angajatori care nu le permit zilnic să se învoiască pentru copii. Nu este vorba de un caz izolat: privilegiații care au descoperit avantajul concediilor de odihnă extrasezon experimentează libertatea asistată de orar propriu. Așadar, nu doar orarul autobuzelor este noua busolă a managementului unor directori, ci și favoritismul.
Dovada flexibilității: cei care își permit să sfideze legea (luându-și concediu în timp ce alții muncesc) își permit să arunce în aer și programul unei unități de învățământ pe spatele unor beneficiari indirecți chemați la ,,ordin” riscând să își compromită propriul loc de muncă.
Autogestionarea orarului și a porților unei unități de învățământ poate ajunge o nouă ,,competență cheie” din portofoliul cadrelor didactice moderne. Într-o demonstrație de ,,management participativ” unii angajați, cu atribuții de coordonare, intră și ies din instituție pe terasă, fără nicio grijă pentru cheie, orar, program, registru, etc. Cheia de acces pentru acești angajați a ajuns un detaliu depășit: intră pe unde vor și ies când vor, o combinație între libertate deplină și absență. Se poate concluziona firesc că pentru o categorie de angajați spațiul instituțional a ajuns o prelungire a sufrageriei personale: o zonă de socializare în care regulamentele se opresc la ușă, securitatea este opțională, părăsirea locului de muncă este conform orarului de autobuz sau al unor mofturi personale, în timp ce salarizarea rămâne una specifică unor angajați serioși și dedicați, plini de ,,merite.”
Atunci când curățenia începe cu absența de la locul de muncă, printr-o mișcare strategică de mare avengură, întregul personal adminsitrativ cu responsabilități în activități ce privesc îngrijirea copiilor și curățenia, printr-o mișcare de sincronizare incredibilă și-a perfecționat competențele chiar în timpul programului. În viziunea managerială a unor directori probabil că este igienic să se elibereze spațiul instituției de unii angajați. Și astfel, s-a igienizat până și prezența la serviciu. Igiena a ajuns un pretext de evacuare în masă în plin program de lucru al instituției. O planificare inteligentă care ar fi eșalonat participarea la un curs nu s-a suprapus cu o pauză colectivă ce a ținut mai degrabă de o farsă managerială decontată, desigur, din bani publici.
Există unități de învățământ folosite ca ,,laboratoare de experimente manageriale” unde programul devine opțional, votul se dă pe un grup de comunicare, concediul se efectuează când au chef unii protejați iar prezența se confundă cu intenția. Metoda managerială agreată este haosul. Instituția funcționează după principiul elasticității, unde responsabilitatea se evaporă cu grație birocratică.
Când unitățile de învățământ funcționează ca niște mașinării ale ilegalităților și favoritismelor, când funcțiile de conducere sunt folosite ca instrumente de recompensă, cel mai mare risc profesional este să nu faci parte din cercul celor ,,aleși.”
Se așteaptă cu interes un curs de perfecționare nou intitulat: ,,Olimpiada absurdului administrativ.”
Maria Tudose