În România onestă se pare că a apărut o specie aparte de directori. Se pot numi directorii post- mandate. Chiar dacă au trecut câteva zile de la încetarea unui mandat, se zice că un director posedă și un set de chei, mai prețios decât diplomele din CV.
Ceea ce pentru muritorii de rând ar fi un obiect banal, pentru un fost director poate deveni ,,amuleta de putere.” Cu cheile unei instituții se poate intra oricând în birouri, se pot răsfoi documente.
,,Gurile rele” dintr-o unitate de învățământ recent ,,absorbită” spun că încă se mai așteaptă predarea unor chei. Îngrijorarea e mai mare având în vedere lumina lăsată sau uitată deschisă în unele birouri și observată a doua zi de primii angajați ajunși la muncă.
Un acces nelimitat al unora însemnă responsabilitate zero pentru alții. Indiferent ce spun legile statului român, se pare că lucrurile pentru unii sunt mai …flexibile.
- Ar exista posibilitatea înlocuirii unor chei?
Pentru unii, se pare că e un detaliu minor.
- Ce poate merge prost?
Un document ,,semnat din greșeală,” o arhivă dispărută peste noapte?
Simple detalii de securitate și legalitate de care se ocupă ,,altcineva.”
Și uite așa poate ajunge orice instituție între frică și ridicol.
Expirarea unui mandate nu e un zvon, ci un fapt. Absorbirea unei instituții nu e o joacă, ci o responsabilitate. Între timp se mai fac niște ședințe în biroul vechiului- actual- fost director (V.F.), care, după spusele îngrijorătoare ale unor angajați încă are niște ,,chei la gât.”
În loc de concluzii: un director căruia i-a expirat mandatul, dar care poate plimba cheile unei instituții e ca un chirurg fără pacienți, care poate intra în sala de operații fără pacienți ,,doar să verifice bisturiul.”
Legal ar fi o problemă. Practic, e România: unde cheia poate cântări mai mult decât legea.
Maria Tudose