După modelul unui director, fost inspector școlar (G.I.T.) chiar și pe trei ,,fotolii” într-un singur an școlar, unii subalterni se pricep la toate: și la calitate și la proiecte și la diverse ,,comiții” organizate când este cazul, la comanda directorului care trasează sarcini ce sunt executate întocmai, apelând inclusiv la falsuri.
Dacă un angajat are atribuții și la calitate, atunci își permite să strige în gura mare indiferent de situație, încăpere, auditori, probleme, sub pretextul ,,așa vorbesc eu.”
Dacă directorul poate (sub aceeași scuză), pot și unii subordonați. Iar când unii cred că pot mai mult, intervine invidia. Și atunci, unul dintre cei responsabili cu respectarea unor norme de igienă apelează la un ,,reminder.” Lucrurile nu pot rămâne așa, situația se complică, se apelează la metodologii, regulamente, ajungându-se până la telefoane acasă.
Asta se poate întâmpla în situația în care nu deții cantină, dar aprobi regulament pentru cantină. Când beneficiarii indirecți nu au acces în spațiul educațional decât când primesc acord. Și atunci trebuie să poarte prin încăperile unde au acces (chiar dacă pe acolo nu se circulă cu mâncare) botoși, care, dacă nu există, ar fi treaba personalului didactic și a lor să îi procure (după ,,crezul” și indicațiile aceluiași director).
Unii subordonați se cred la restaurant și nu pot coborî de la înălțimea unor tocuri nici în anumite încăperi cu regim specific. Dar, important este ceea ce știu beneficiarii indirecți: botoși de la intrare, strictețe de ochii lumii, strategie de ,,marketing.”
O parte din subordonați, după modelul directorului, pot țopăi liniștiți unde vor, cum vor și când vor. Condițiile se rezolvă: sfaturi de taină și așa- zise ședințe se realizează când se dorește. Mai apare câte o notă de constatare, mai stă unul de martor, mai scrie altul după dictare, etc.
Și, de aici până la mărimea unei porții de mâncare sau calitatea acesteia nu este decât un pas. Cine plătește, pretinde mâncare ca și la catering, își permite să o compare și să o analizeze. Probabil că lucrurile nu ar sta așa, dacă suma plătită pentru mâncare (pentru care unii vin mai repede de acasă) ar ajunge în bugetul de achiziții al acesteia. Numai că lucrurile nu sunt așa, oricâte regulamente și proceduri s-ar fabrica. Banii pentru alimentele necesare servirii mesei sunt doar de la beneficiarii indirecți, la fel cum sunt și porțiile: strict pentru beneficiarii direcți.
Ceilalți bani (se aude pe la colțuri că sunt adunați în ultimul timp chiar de către directorul ,,casier”) dați de unii angajați pentru o porție de mâncare, nu se regăsesc în produsele scoase zi de zi din magazia de alimente. Acestea reprezintă necesarul zilnic doar pentru beneficiarii direcți.
Cine vine cu ceva bănuți de acasă pentru mâncare, poate sta la masă în pereche ca și la restaurant să povestească una alta, beneficiarii direcți fiind supravegheați în acest interval de timp de o altă categorie de subordonați, cu rol de îngrijire. Și atunci, în termeni oficiali, acest lucru se numește pentru cei care dețin un pix în mână: porție ,,la nevoie.”
Dar, dacă și niște scăunele casate s-au transformat într-o afacere pentru același director, găsindu-și un alt subordonat să le vândă cu 5 lei, atunci casarea, inventarierea, mâncarea, comisiile și ,,comițiile” sau banii sunt capitole emblematice pentru acest director, alături de multe altele pe care a tot încercat să demonstreze că le poate manageria.
Maria Tudose