Un director din zona de nord a țării (G.I.T.) se declară mulțumit că în urma unui concurs a reușit ,,să nu-și bage lupu’n casă.” Numai că nici nevasta ,,lupului” nu și-a mai găsit ochelarii să poată redacta ,,după porunca-i” ultimul proces verbal, fiind nevoit să se descurce singur.
Dar, crede că se descurcă foare bine, dacă trebuie să tot repete: ,,Eu sunt DIRECTORUL!”
Crede că se descurcă și cu petițiile când le arată ,,fetelor.” Se descurcă și cu numerele de înregistrare lăsate în registru pe ici pe colo, tocmai ca una din ,,fetele mele” să poată să înregistreze ceva cu care să se laude în gura mare: ,,Să vedeți ce am eu!”
Directorul se descurcă și cu recompensele: ,,1 leu/ zi pentru mâncare pe ultima lună” la cei care vin ,,la nevoie” să mănânce chiar de acasă. Unii vin și mai repede doar să profite de această ofertă, folosind și o categorie a personalului în scop personal: se servește masa și în altă parte, nu doar în locul destinat. Important este că pe hârtie se stă bine pentru ochii lumii și pentru praful din ochii beneficiarilor: ,,15 lei/ zi.”
Directorul consideră că se descurcă foarte bine și când le spune ,,fetelor mele,” după cum le alintă: ,,Să mâncați, fetelor!”
Este foarte important pentru acest director să știe că unii angajați sunt cu burta plină. Mâncarea are, de altfel, rolul ei. A fost dovedit acest lucru și de Pavlov prin experimentul său cu câinele.
O categorie de angajați trebuie să fie și foarte relaxată la serviciu, de aceea pauzele sunt foarte importante: nu bine sosesc că își iau pernița și încep ziua cu o pauză, apoi vine pauza de la micul dejun, încă una în curte tot ca cea de la prima oră, cea de la masa de prânz, urmată de alta în curte. Și tot așa. Mai sunt și pauzele de la demisol, în care ,,se pune țara la cale.” Unii oameni sunt plătiți să își petreacă timpul la serviciu în pauze după pauze. Ar mai fi una importantă: pauza pentru ,,revista presei.” Este un responsabil care îi adună și le dă detalii importante, acesta fiind și cel care ,,dă cu ciocul” la director că așa este învățat încă de la primul pas al acestuia în instituție.
Se pare că acest director crede că s-a descurcat și la inspecții: sunt beneficiari sunați să țină unii copii acasă în acea zi, ceilalți beneficiari prezenți sunt amenințați să fie cuminți și să răspundă frumos, altfel pleacă doamna.
Despre grija pentru unii beneficiari, lucrurile sunt tot cu aprobarea directorului, care consideră că așa demonstrează că se descurcă: o categorie de angajați îi caută pe beneficiari doar o dată pe zi: zi de zi și an de an. Este suficient să te plângi la restul că nu mai poți (să te fofilești toată ziua), că, în rest, nici act de prezență nu se face măcar în spațiul care trebuie. Este greu cu dedublarea: și la pauze și acolo unde ar trebui măcar să treci. O categorie este doar cu numele pe un post, că atribuțiile sunt ,,în pauză” ca și persoana.
Cel mai important pentru această categorie de directori este imaginea: una pozează și arată și alta le iese pe gură. Numai că fotografiile din locuri sfinte și tămâia din mână nu se prea împacă cu cel pe care îl plimbă în gură de câte ori au ocazia.
,,Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul” este o maximă emblematică formată când cuvântul era egal cu realitatea.
Maria Tudose